Recent, am trecut printr-o situație extrem de dificilă din punct de vedere emoțional. Am pierdut pe cineva drag. Apoi am primit vestea că mama este suspectă de cancer. Din momentul în care am aflat, până la aflarea rezultatului unei analize care urma să confirme sau să infirme suspiciunea, am trecut prin toate stările posibile. Eram acasă, în Moldova, când am aflat. Am mers cu mama la doctor, am făcut programare la Institutul Oncologic din Chișinău. Am mers acolo cu inima cât un purice. Mama a intrat în cabinetul doctorului iar eu am așteptat. Nu eram singură, cu mine mai erau Vlad, fratele meu Sergiu și una dintre surorile mamei. Chiar dacă controlul în sine nu a durat foarte mult, mie mi-a părut o veșnicie. La ieșirea din cabinet, am văzut pe fața mamei ceea de ce îmi era cel mai frică. Am înțeles imediat că rezultatele controlului nu sunt deloc bune. Încercând să nu mă panicheze foarte tare, dar cu vocea stinsă, mi-a zis că opinia doctorului nu a fost optimistă și că trebuie să așteptăm două săptămâni rezultatul analizei. Apoi, încercând să mă liniștească, mi-a zis că poate totul va fi bine, că nu se va confirma prezența cancerului. Și două săptămâni așa au fost, pline de speranță, dar fiind aproape sigură că rezultatul nu ne va aduce vești bune.
Între timp, am revenit în Amsterdam, pregătită să mă întorc oricând, dacă ar fi necesar. Mama și Sergiu ne-au condus la aeroport. Chiar dacă m-am obișnuit să fiu deseori pe drumuri, m-am semiobișnuit cu despărțirea de părinți, știind că revin foarte curând acasă, plecarea asta a fost CEA MAI DUREROASĂ. Înainte ca noi să plecăm, mama a început să plângă. Eu nu plângeam sau, cel puțin, nu încă. Am înaintat spre biroul de control al pașapoartelor și apoi am întors capul și am văzut-o pe mama mergând spre ieșirea din aeroport. Acela a fost momentul când am realizat că fiecare despărțire de cei dragi poate fi ultima. Au început să-mi curgă lacrimile și m-au răvășit regretele. Regretul fiecărui moment de ceartă cu mama, fiecărui moment în care nu i-am zis cât de mult o iubesc, că îi sunt mai mult decât recunoscătoare pentru fiecare sacrificiu pe care l-a făcut pentru mine, pentru noi, regretul că nu i-am spus că îi datorez tot ceea ce am realizat și ce voi realiza, ceea ce sunt. Atât de multe îi datorez mamei pentru toată dragostea necondiționată pe care mi-a oferit-o toată viața.
Când eram mică, la fel ca multe femei din Moldova, mama a fost nevoită să plece peste hotare. Exită oameni care judecă acea decizie zicând că se puteau găsi alte soluții care să nu implice separarea familiei. Da, de acord, exista posibilitatea ca mama să nu fi plecat, la urma urmei, ambii părinți munceau, nu muream de foame. Ceea ce a făcut mama a fost să se sacrifice pentru ca noi să ducem o viață mai bună decât aveam, să avem mai multe posibilități și să fim mai fericiți în viitor. Da, s-a sacrificat, pentru că ceea prin ce a trecut nu a fost deloc ușor. Mama mea a trecut prin niște experiențe pe care nu orice om le-ar putea depăși. Chiar dacă la vârsta pe care o aveam nu înțelegeam foarte multe, mai târziu, vorbind cu mama, am rămas șocată de cât de greu i-a fost în perioada în care a fost plecată. Plecată nu tocmai legal sau sigur, într-un loc mistuit de război, ca să le poată oferi copiilor ei o viață mai bună.
Sinceră să fiu, acum câteva luni am aflat niște detalii din acea perioadă, am mers la mine-n cameră și am răbufnit în plâns. Mama a muncit pe brânci pentru ca noi să avem mai multe posibilități decât a avut ea. Nu cred că aș putea să-i răsplătesc eforturile vreodată!
Cât timp mama a fost plecată peste hotare, eu am suferit tranziția dintre copil și adolescent/pre-adolescent, sau cum îmi place mie să spun, m-am transformat din băiețel în fetiță. 😀 Noi, cei rămași acasă, ne creaserăm un sistem conform căruia funcționam. Eu eram destul de implicată în treburile casnice, mă simțeam bine pentru că aveam mai multe responsabilități. Deși ne obișnuisem cumva cu absența mamei, ne era foarte dor de ea. Vorbeam foarte des la telefon și de fiecare dată îi ziceam cât de mult vrem să vină acasă. Deasemenea, ani în șir, cât timp a fost plecată, i-am trimis mamei o groază de scrisori, care mai de care. Făceam decupaje din hârtie, desenam și scriam mesaje emoționante. Dacă cumva greșeam vreo literă, desenam în locul ei o inimioară sau floricică și continuam cuvântul, sigur nimeni nu își dădea seama c-am greșit. 😀 Îmi amintesc că, odată, m-am supărat pe tata pentru că, atunci când l-am rugat să se ducă la poștă să trimită scrisorile noastre, el a deschis unul dintre plicuri și i-a scris mamei o scrisoare pe spatele uneia dintre operele mele de artă. Mare supărare-a mai fost.
Și uite-așa, după ani de dor, lacrimi, apeluri și scrisori, mama a revenit acasă. Cumva, încercând să recupereze timpul nepetrecut împreună, voia să facă totul pentru familia ei, și mâncare, și curățenie, să își asume toate responsabilitățile pe care le preluasem noi! Ei bine, la vârsta de 11-12 ani, eu am simțit eforturile mamei de a ne face să ne simțim cât mai bine ca pe o tentativă de a-mi fura din teritoriu. Nu îmi convenea nicidecum că mama aranja farfuriile altfel decât o făceam eu sau că nu îmi permitea să fac ceva ce voiam eu. Pe atunci o consideram pe mama dușmanul numărul 1.
Multe fete din anturajul meu aveau replica: “Prietena mea cea mai bună este mama”. Atât de tare mă întrista faptul că eu nu puteam spune același lucru, nu vă puteți imagina. Între mine și mama mea exista un zid, un zid construit de timpul petrecut departe una de alta, de orgoliu și vârstă.
Timp de mai mulți ani răspundeam rece la tentativele mamei de a se apropia de mine și nu o făceam din răutate ci, mai degrabă, pentru că nu știam cum altfel aș putea reacționa. De multe ori, răspundeam răutăcios și apoi mergeam în camera mea și mă întrebam de ce am făcut asta. Cert este că, până și în perioada în care nu eram foarte apropiate, știam că mama mă iubește enorm și ar face orice pentru mine. Eu aș fi procedat la fel, doar că, din orgoliul meu adolescentin, preferam să nu recunosc asta.
Părinților mei nu le-a fost deloc ușor cu un copil hiperactiv ca și mine. Știu asta și nu aș putea să le mulțumesc vreodată suficient. Când se mai enerva pe mine, mama îmi zicea: “Îți doresc să ai un copil exact ca și tine”. Pe atunci nu eram dispusă să admit că nu am dreptate nici în ruptul capului și îi ziceam că mi-aș dori să am și 3 copii ca și mine, dar în sinea mea, mă gândeam că ar fi foarte greu!
Ce pot să vă zic înafară de faptul că o mamă mai bună nu mi-ar fi putut da Universul, că o iubesc enorm și că îmi doresc să fie cea mai fericită și să trăiască o mie de ani! Ea este cea mai luptătoare, cea mai protectivă și cea mai frumoasă din lumea asta. Credeți-mă că nu scriu cuvintele astea doar de dragul de a fi scrise ci pentru că le simt din tot sufletul. Acum că sunt departe, îmi e dor să o văd pe mama prin casă, să mănânc gustoșeniile ieșite din mâna ei și să o strâng în brațe.
Eu cred că, înainte de a se naște, copiii își aleg părinții, familia. Dacă asta este adevărat, înseamnă că am făcut cea mai inspirată alegere. Am parte de niște părinți extraordinari. Nu zic că totul e perfect, că nu ne certăm niciodată. Oamenii sunt diferiți și e perfect normal să fie așa, dar fără familia mea, nu aș fi fost cine sunt. Le sunt recunoscătoare pentru tot ce m-au învățat, pentru cum m-au ajutat să mă dezvolt și să evoluez. Le mulțumesc pentru răbdare. Și da, au avut nevoie de muuultă răbdare. Au fost alături de mine și m-au susținut în tot ceea ce mi-am propus. De multe ori, nu înțelegeau exact de ce vreau să fac ceva, dar, știind că e important pentru mine, îmi erau alături.
Mereu am fost invidiată de alți copii pentru familia mea. La noi acasă se glumește și se râde mult. De când mă știu facem glume cu tata, glume pe care nu toată lumea le înțelege. Deseori primeam priviri ciudate de la oameni străini care veneau în vizită și erau obișnuiți cu un soi de “subordonare” a copiilor, lucru care lipsește în cazul nostru. Din păcate, multe persoane confundă inhibarea copilului cu respectul. Părinții mei mi-au permis să am un nivel de independență mai ridicat decât în alte familii, m-au educat în așa fel încât, din respect pentru ei, să nu fac lucruri rele. Ei nu mi-au pus multe restricții ci m-au educat să iau singură decizii bune. Comunicarea cu mama și tata a fost mereu de la egal la egal, fapt ce m-a ajutat să dezvolt un comportament independent și responsabil. Când îmi imaginez cum mi-aș dori eu să fie viața de familie, când vom avea copii, așa mi-aș dori să fie. Mi-aș dori ca noi, în rolul de părinți, să le putem oferi copiilor noștri la fel de multe zâmbete câte ne-au oferit nouă părinții noștri. Părinții ne-au oferit o groază de momente memorabile, frumoase, amuzante pe care le vom purta toată viața în suflete și pe care le vom povesti împreună, într-o zi, copiilor noștri. Sunt recunoscătoare pentru faptul că părinții ne sunt sănătoși și sper să fie așa încă mulți mulți ani de acum înainte. Rezultatul analizei pe care l-am așteptat două săptămâni, din fericire, nu a coincis cu temerile pe care le aveam, dar a fost un test al naibii de greu, un fel de trezire la realitate.
Noi mergem destul de des acasă și mai multă lume ne zice că, făcând asta, cheltuim banii în vânt. Ei bine, noi avem doar câte 2 părinți și o să cheltuim toți banii din lume ca să mergem să îi vedem!
Mama, Tata, dacă citiți articolul ăsta și știu că o să îl citiți, vreau să știți că vă iubesc enorm și, chiar dacă poate nu v-am zis-o de multe ori, apreciez tot ce ați făcut și faceți pentru noi și nu aș putea vreodată să mă revanșez! Vă mulțumesc pentru susținere, pentru grijă și pentru iubire! Ați crescut 3 copii care vă vor face mândri toată viața, Vă promit! Nu vă supărați pe mine pentru că am scris acest articol, dar lumea trebuie să știe ce părinți minunați avem noi!
Dragi prieteni, suntem ocupați, avem vieți super active, dar haideți să nu uităm de cei care ne-au crescut, care ne iubesc și care ar face orice doar să ne audă/vadă mai des. Nu uitați de cei dragi vouă, nu uitați să le ziceți cât de mult îi iubiți și să îi îmbrățișați ori de câte ori aveți ocazia! Nimeni nu știe dacă mâine nu va fi prea târziu.
Eu vă mulțumesc dacă ați ajuns până aici și….
Vă îmbrățișez cu drag! ♡
Multa sanatate tie si familiei tale suflet curat.
Mulțumesc mult!:)